Jucăm cu Islanda aproape fără să ne dăm seama cât de puțin ar mai fi până la Mondiale. Dacă vom învinge, joi noapte, atunci mai e doar un prag, duminică, în Liechtenstein. Și gata! Gata, în sensul că vom avea șansa de a juca cel puțin un meci de baraj, dacă nu chiar două, cu toate visele și calculele intacte până atunci. Nu e puțin lucru să visezi o iarnă întreagă. Altfel, România, țară și echipă națională, rămâne o ecuație complicată, fără rezolvare, de un sfert de secol încoace. Dar ea nu a fost întotdeauna doar o problemă imposibilă de matematică, a devenit pe parcurs.
De aproape 50 de ani însă, tot fac astfel de calcule, undeva prin luna noiembrie a unor ani impari, o lună mereu chinuită și cu speranțe la purtător. Un fel de sfârșit de lume care ar putea să te lase să mergi mai departe, dar care îți cere un preț pentru asta. De 25 de ani, nu am reușit să-l mai plătim, de săraci, de slabi și de necăjiți ce suntem. Aproape că ne-am obișnuit cu ratarea, mai ales cei fără amintiri, care poate sunt cei norocoși, cine știe dacă nu cumva e mai bine să-ți fie dor de cineva, decât să te plictisești de cineva?
Eu am însă amintiri și încă mai cred că într-o zi vom reintra într-o altă secvență de destin, generată de felul în care a început povestea pentru fiecare dintre noi.
Din ziua aceea pe care mi-o amintesc clar, într-un soare galben-albastru, când am ajuns prima oară pe un stadion, ca să înțeleg că țara abstractă pe care o intuiam din casă, de la școală sau de la joacă, are o și o stare concretă. Cine era, la urma urmei, România? Și ce căutam eu acolo? Unde mergem, tată?
Cum spuneam, era soare și lume multă pe stadion. Atunci am văzut prima oară țâșnitoare cu apă și, când tata m-a ridicat în brațe ca să ajung să beau, mi-a plăcut infinit, nici azi n-aș da o gură de apă de la țâșnitoare pe nimic altceva. Sau poate că nu aș da felul în care tata m-a luat în brațe și m-a întrebat “vrei să bei apă? Ți-e sete?”
Era, într-un fel, ziua mea și meritam toate lucrurile bune din acele ore. Spun că într-un fel, pentru că era 1 iunie, mai trebuia să socotim și alți copii cu ziua lor atunci. Deși pe stadion nu erau prea mulți, ori nu-i vedeam eu, ori nu mi-i amintesc. Pe tata, în cămașă albastră, cu mânecile suflecate, da, mi-l amintesc. Și meciul. România-Scoția.
Lumea, desigur că mi-o amintesc. Multă lume, pe un “23 August” zgomotos și exasperat de căldură și de așteptare. Și golul mi-l aduc aminte, perfect. Aveam, totuși, opt ani. Ani de zile am trăit cu siguranța omului care a văzut cu ochii lui cum s-a întâmplat, că Zoli Crișan a centrat la golul lui Dudu. Abia după treizeci de ani, când Marian Olaianos monta imaginile meciului din acea zi pentru un “Replay” dedicat lui Dobrin, am văzut stadionul și ziua de atunci din nou. Și l-am auzit pe Țopescu spunând că Lucescu centrează la gol. Și că erau peste 100.000 de oameni pe stadion și că nu se mai putea intra în tribune și peluze cu mai bine de două ore înainte de meci. Probabil că de aia mă tot ceream la țâșnitoare, de cald, de aglomerație și ca să văd lumea de jos!
Ce nu înțeleg azi e ce căuta Mircea Lucescu pe poziția de extremă dreapta, când era Crișan acolo? Tata îmi tot spunea de Zoli, era singurul titular care venea de la Craiova, cel mai scund de pe teren, cu părul lung. Avea 7 pe spate. Și eu aveam să-mi fac a doua zi, cu carioca un 7 pe un tricou alb, să joc la ora de sport în el. Și am jucat!
Țin minte și ratarea lui Dobrin, scăpat singur de la centru, dansând pe lângă portarul scoțienilor și care, într-un final, calm, i-a luat mingea cu mâna Gâscanului, la vreo 20 de metri de poartă. Henț și atât, pe vremea aia. Apoi, în ultimul minut, golul lui McQueen.
Poate că tata nu a văzut bine că nu centrase Crișan la gol, era distanță până pe partea aia, noi eram la tribuna întâi, undeva în dreapta celor de la masa presei. Evident, nu știam în după amiaza aceea ce e masa presei.
Știu azi. Cred că știu. Așa cum am impresia că știu și ce e cu România. Atunci am ratat preliminariile pentru Europeanul din ‘76, deși, în retur, la Glasgow, am făcut tot 1-1, cu golul lui Crișan. Și am ratat apoi Mondialele din Argentina, după 4-6 acasă cu Iugoslavia, tot în noiembrie, ‘77. Și pe cele din Spania, după 1-2 acasă cu Elveția. Și ne-am calificat la Euro ‘84, tot în noiembrie, în ‘83, după 1-1, la Bratislava, cu golul lui Geolgău. Apoi am ratat Mexico ‘86, 0-1 cu Irlanda de Nord, tot pe “23 August”, când Mircea Lucescu i-a dat prima banderolă de căpitan unui tânăr de 20 de ani, pe nume Hagi. Când tânărul a crescut, a luat în spate România, țara și naționala, și zece ani a dus-o la trei Mondiale. De când nu a mai putut să o ducă, numărăm. Deși, v-am spus, România nu a fost întotdeauna o problemă de matematică, a devenit între timp.
Acum, calculele sunt ușoare. Șase puncte, joi cu Islanda și duminică, în deplasare, cu Liechtenstein și povestea va avea continuare. Una, cel puțin. Ceea ce e esențial, pentru ca povestea, poveștile, să se lege într-un fel.
A mea a început atunci. A ta, a dumneavoastră, a lor, sigur, altă dată. Doar continuarea ne poate aduce de data asta împreună, undeva. De un singur lucru mi-e teamă. Nu, nu că Mirel Rădoi pleacă, poate că nu pleacă. Ci că atunci, în viața cealaltă, când România a intrat în teren să se bată cu Dalglish, (nici nu știam cine e Dalglish, jur!), intra cu Dinu căpitan. Cu Lucescu, Dumitru, Dudu și Dobrin. Iar Balaci, Sameș și Iordănescu erau rezerve. Azi, România trebuie să funcționeze cu alte turbine, cu alte motoare, cu alte inimi. Dar poate că și acestea au amintirile lor.
Amintiri despre viitor. În definitiv, chiar nu e deloc puțin să poți visa o iarnă întreagă. Iar stadionul să fiți convinși că nu va fi gol. Eu sunt deja acolo. Ca și tine!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER